Eu eram genul de om care mergea zilnic la birou. Nu pentru că eram mai harnic decât alții sau pentru că îmi plăcea în mod special drumul prin traficul din Timisoara. Pur și simplu așa funcționam: beam cafeaua la birou, schimbam două vorbe cu colegii, îmi ocupam scaunul și intram în ritm. Aveam opțiunea de work from home nelimitat, un lux pentru mulți, dar n-am profitat de el. Pentru mine, biroul era locul unde „se întâmplă treaba”.
Apoi a venit lockdown-ul.
Brusc, biroul meu s-a mutat acasă. Am avut noroc – am reușit să îmi fac un colț relativ decent pentru muncă. Dar știu mulți care n-au fost la fel de norocoși: au lucrat luni întregi de pe canapea, din bucătărie, cu copiii alergând prin jur. Nu a fost simplu pentru nimeni.
Dacă la început mi s-a părut un experiment amuzant („uite ce fain, lucrez în pijamale!”), după câteva zile mi-am dat seama că pentru mine era greu. Îmi lipsea energia oamenilor, rutina, micile ritualuri.
Dar, încet-încet, m-am adaptat. Nu a fost o revelație bruscă, genul ăla de „m-am trezit într-o dimineață și am înțeles tot”. A fost mai degrabă o negociere zilnică cu mine însumi. Azi mai testez un mod de a-mi organiza ziua. Mâine încerc altul. Azi e greu, mâine e tot greu, dar parcă puțin mai suportabil. Și, la un moment dat, am realizat că lucram exclusiv de acasă, deși nu mai era obligatoriu.
Ce vreau să zic cu asta? Că uneori schimbarea vine peste noi ca un val și n-avem altă opțiune decât să învățăm să înotăm.
Dar nu e vorba doar de work from home.
În 25 de ani prin IT am văzut cum se schimbă companii întregi, culturi organizaționale, piețe, chiar și rolurile noastre. Și, de fiecare dată, reacția oamenilor e diferită. Unii se prind repede, se adaptează, ba chiar găsesc oportunități. Alții rămân blocați, deși nu sunt mai puțin inteligenți sau mai puțin muncitori. Pur și simplu le e greu să accepte că terenul de joc nu mai e același.
Uneori schimbarea e bruscă, ca lockdown-ul. Alteori e aproape invizibilă. Și aici e partea periculoasă.
Ai auzit probabil parabola cu broasca fiartă. Cică dacă pui o broască într-o oală cu apă fierbinte, sare imediat afară. Dar dacă o pui în apă rece și o încălzești încet, stă liniștită până e prea târziu. Nu știu dacă experimentul e real sau doar o poveste care circulă de ani de zile prin prezentările de leadership, dar mesajul e valabil: schimbările mici, constante, sunt cel mai greu de detectat. Și exact ele ne pun în cel mai mare pericol.
Ce putem face?
Nu am vreo rețetă universală. Dacă aș avea, probabil că aș vinde-o în cărți scumpe și webinarii motivaționale. Ce am, în schimb, e experiența mea și concluzia la care tot ajung: cel mai important e să alegem conștient.
Nu putem opri schimbarea. Nu putem controla tot ce se întâmplă în jurul nostru – nici lockdown-uri, nici piețe, nici reorganizări de companie. Dar putem controla felul în care reacționăm. Putem să fim atenți la micile semnale. Putem să ne întrebăm periodic: „Oare nu cumva se încălzește apa și eu stau liniștit în oală?”
Uneori răspunsul va fi „nu, e ok, pot rămâne aici”. Alteori răspunsul va fi „da, e cazul să sar cât mai repede”. Important e să nu fim pe pilot automat.
Asta e, de fapt, și ideea din spatele ctrl-alt-del: din când în când, e nevoie să faci un reset. Să te întrebi dacă direcția în care mergi e încă relevantă pentru tine. Să accepți că schimbarea nu așteaptă să fii pregătit.