Dacă m-ai fi întrebat acum câțiva ani ce înseamnă succesul pentru mine, ți-aș fi spus răspicat: succesul e despre cum se simt oamenii în preajmă ta. Despre cât de mult reușești să contribui la reușitele lor.
Dacă aș fi ajutat măcar o persoană să crească și să se dezvolte, m-aș fi declarat un om de succes.
Și nu aș fi mințit — asta credeam cu toată ființa mea.
M-am schimbat între timp? Nu știu… încă. 😅
Ce știu însă este că, odată cu maturizarea mea profesională, am început să văd succesul și printr-o altă lentilă: cea a indicatorilor măsurabili.
În mediul profesional, le spunem KPI-uri. Nu sunt garanția succesului, dar pot fi jaloane care ne ajută să ajungem acolo.
Problema? Odată ce treci de la o definiție intangibilă a succesului la una măsurabilă, intri într-o buclă.
Bifezi obiective, atingi KPI-uri, simți că ești de neoprit… până într-o zi când realizezi că nu mai simți nimic.
Ai făcut tot ce trebuia: ai corectat sisteme, ai purtat conversațiile dificile, ai echilibrat balanța.
Și totuși… nu te simți împlinit.
Așa am fost eu acum ceva timp. Pierdută? Poate. Neîmplinită? Cu siguranță.
Mi-am dat seama că bifarea obiectivelor nu îmi aduce fericirea. KPI-urile sunt importante, dar nu îmi sunt suficiente. Eu am nevoie și de scop. Am nevoie să simt că las o amprentă. Că ajut. Că nu renunț la cine sunt.
Poate succesul nu trebuie redefinit, ci privit din două unghiuri: cel măsurabil, prin obiective și KPI-uri, dar si cel personal, prin sens și impact.
Tu ce alegi să măsuri? Ceea ce contează sau doar ceea ce e ușor de măsurat?